LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

07 iunie 2017

FLORIILE AMARE

   Pas une fleur
                                                   Et pas de pleurs
                                          Au moment de l’adieu.
                          (Gilbert Becaud - Et maintenant)

                 Acesta nu e un strigăt, ci doar o tăcere


     Ori de câte ori primesc ceva nemeritat urmează o vreme de cădere, de evadare din lume prin somn. Capul stă să îmi explodeze, lipsit însă de această banală eliberare fizică. Vise din ce în ce mai stranii mă cheamă în văgăunele întunecate ale altor tărâmuri, încărcate de simboluri care îmi aduc aminte de moarte, dar nu mă lasă încă să locuiesc în lumea consecințelor acestei vieți care e moartea. O, da, știu că aici nu am putut cânta ca un muzicant adevărat sau ca un altfel de artist, asta din pricina celor multe și nemeritate care mi-au corodat ca un acid viața, care acum mi se pare a fi imposibil de încheiat. E mult mai greu să mori decât să trăiești. Cei care compară viața cu un drum știu probabil că uneori drumurile se înfundă. Că nu mai există nicio poartă pe care s-o deschizi, nicio fereastră pe care să privești în pașii serilor viața fericită a celor ce au un cămin. Nicio fântână, niciun pod. Toate astea le-am imaginat de multe ori în mine, dar peisajul de afară mi-a restituit perfectul lor contrariu. O, da, sunt sigur: mai totdeauna primești altceva decât ai dăruit. O pată de rugină pe fierul greu al plugului cu care ai crezut că ari și semeni pe  câmpul dragostei. Nici nu poți face nimic altceva, dacă stai să te gândești bine. Această înviorare e poate ultima. La fel de banală ca a unei cești de cafea bună: trece prin iluzii la fel de ușor. Singura care rămâne mereu este durerea de serviciu, totdeauna la post. Ca moartea. Știu, din anii acestei singurătăți, că somnolența ce mă cuprinde lasă loc la trezire lacrimilor. Izvor de străluciri mirifice dacă e soare, sau, dimpotrivă, de cețuri întunecate în nopțile reci de iarnă. Atunci simt că undeva, sus, se hotărăște ceva pentru mine, iar eu trebuie doar să ascult. Firicelul plăpând al vieții îmi e mult prea întins și aproape de a se rupe. Visele sunt arcușul viorii ce sunt. Primăvara poate fi a renașterii; de regulă, e adevărat pentru plante. Poate e doar o chestiune de climă, de temperaturi și lumină, de rotire a planetei pe drumul ei prin cer. Câteodată, pentru un singur om, un cuvânt, unul singur, încărcat de lipicioasa smoală topită a infernului, poate ucide și înmormânta orice sămânță, prin simpla lui rostire. Infernul unei despărțiri esențiale trebuie îndurat doar la vârsta potrivită lui, altfel este doar o altă banală nuntire cu moartea. Florile umbrei se aștern ca niște stafii dincolo de puterile mele și durerile devin îngrozitoare pentru că nu sunt din lumea asta. Dacă e sărbătoare, ceva îmi spune că trebuie să rămână totdeauna de veghe un om îndurerat, în această lume a infinitelor fericiri și renașteri. Poate asta a fost hotărât acolo, sus, printre lacrimi și nori. Durerile se tac, căutându-și prin mine serviciul, în imposibilitatea unei explozii. Pot striga în neant de mii de ori, nu sunt auzit, cum nu poate fi auzit cel singur ca Robinson pe insula lumii. Am învățat să nu aștept nimic, să nu chem nimic, să nu sper nimic, poate chiar să nu mă tem de nimic, deși port câteodată mantaua unei temeri care mă face nevăzut pentru oameni. Asta nu mă împiedică să văd pe multe fețe grimase de dispreț la vederea mea. Meritate sau nu. Floriile sunt amare anul acesta. Simt durerea fiecărei frunze de salcie rupte în numele unei iluzii fără nici o înțelegere a patimilor frunzei. Forma vegetală a omului nu mai există, se naște din ce în ce mai iute cea sintetică. Este numai încă o durere și atât; să trăiești acest sentiment tăcut și plin de miresme al primăverii însângerate de verdele ei. Acolo sus, prin valurile de vise, mă vor face poate unul din cei mai mari poeți ai morții. Nici eu nu știu când și cum m-am alcătuit din atâtea sensibilități, egale cu tot atâtea prilejuri de durere. Cea de a doua mare certitudine a vieții nu lasă nici o portiță de scăpare; nici o lovitură nu este lipsită de grație pentru ea. Unii îi spun necruțătoare, alții izbăvire, alții somnul de veci. Este numai singurul act sigur și singur, însoțit nici măcar de o singură ființă, cum e nașterea. Singurătatea în fața stăpânului neclintit, etern, atotputernic, întristează la fel de mult pe cât de obicei înspăimântă. Emoția de pe urmă, la maxima ei intensitate, se aseamănă într-adevăr mult cu frica. Curajul, provocarea cea mai grea a vieții este clipa când stai față în față cu propria ta moarte, singura și cea mai de netăgăduit operă a vieții tale. Clipa aceasta te așază alături de nesfârșire, arătându-te la fel de insignifiant ca nimic. Trebuie să te recunoști învins, dar și eliberat de obsesii, de ambiții, de măști, de reguli și de porunci. De costumele comèdiei vieții. Purtând doar haina lacrimilor tale, stăpânul (sau stăpâna, odată ce e de gen feminin în mai toate limbile) te stră-vede doar în lumina sentimentelor ce te-au îmbrăcat, în sticla fără nici o deformare a oglinzii lui. De fapt, nu te vede, ci te vezi. Lipsit de o minimă instrucție asupra morții, singura care te stăpânește e spaima de ea, zadarnica fugă de ea, pe care o vezi peste tot, oriunde, în cele mai fericite clipe, ascunsă și în același timp la vedere ochiului adânc. Ce îți poate face? Nu vine să te ia, cum se spune, ci doar ți se dăruie, mireasă unică a tuturor, operă clădită incontestabil numai de tine. Sunt unele vânturi ce aduc aminte de zefirii paradisului, dar poartă mirosul tainic al drogului vieții, amestecat cu acela al morții, la fel ca tufele ce înconjoară mormintele în cimitire. Sunt unele nopți ce ar trebui luminate numai de stele. Cine se mai gândește că fiecare respirație nu e altceva decât un pas către sinucidere? Sunt răsărituri care îți oferă speranța unei speranțe ce se destramă la fiecare apus. Sunt zei străini ce îți umblă prin sânge, certându-se prin tine unul cu altul, fără ca tu să le fi cerut vreodată asta. Rămâi martor mut al furtunilor stârnite între ei de un singur cuvânt de despărțire. Cum să rezist în fața oricărei rezistențe? Indiferența este doar o formă de surzenie a sufletului, mai dureroasă chiar decât viața deformată pe care o poartă în sine ura. Sunt înfrângeri care te definesc mai bine ca orice victorie. Am căpătat de atunci deprinderea de a plânge seara, înainte de călătoria prin scăparea de lume; nu știu cum se face că plânsul de seară are mai totdeauna o lacrimă amară. De altfel, asta nu e ceva nou, se întâmplă și în unele dimineți în care încă trebuie să asculți de poruncile oarbe. Am rămas călătorul prin viitorul celor vechi și prin trecutul celor viitoare. Să las un semn? Am trăit patimile, pe crucea frunzelor de salcie și a peștelui, fiind în serviciul de veghere al durerii. Nu mi-a fost dat să găsesc un cimitir. O sinucidere este doar o cale de a-i lipsi de tine pe ceilalți. Dacă ei mă văd, eu exist. Asta nu înseamnă că trăiesc, îndurându-le indiferența, capetele de atâtea ori vârâte în nisipul deșertului nepăsării. Dacă sunt singur, la fel de singur ca singurul act sigur și singur, acela al morții? Da, sunt, așa cum e oricine. E poate singura asemănare a mea cu un om.  Aici, în acest capăt de cale, nu mai e nevoie de niciun curaj. Ura și indiferențele sunt ale nimănui. Acum îmi doresc a nu lăsa decât semnul lipsei oricărui semn. Poate că e mai bine să fii ocolit pentru ceea ce ești cu adevărat decât căutat pentru ceea ce nu ești. O eliberare de negru și o îndepărtare de frig. Primăvara cu cele mai îndurerate Florii, soroc de intrare într-un Ierusalim personal. Primăvara, această primăvară, un cântec tăcut și sălbatic.
2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu