LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

01 august 2017

INTEROGATORIUL - Din vol. „Marmură neagră”, ed. Bibliotheca, 2011

Cunoștea bine încăperea. Cunoștea bine obiceiurile locului. Cunoștea bine ritualul desfășurării interogatoriului. Și totuși, astăzi se întâmplase ceva deosebit. În loc să-l trezească brusc la ora aceea stranie a nopții, când energiile vieții sunt cele mai slabe, îl duseseră cu mult mai devreme în camera cunoscută. Poate că nu și-ar fi dat seama de oră, dar ferestrele cenușii, cu geamuri mate, lăsau să pătrundă lumina unui asfințit. Se gândi că poate au obosit și anchetatorii, că erau și ei doar niște oameni obișnuiți. Adică nu chiar atât de obișnuiți, dacă se lăsaseră înstăpâniți de jocul legii forței. Forță care trebuia doar să smulgă mărturisiri, de obicei neadevărate, inventate în laboratoare secrete pentru a înspăimânta. Omul avea mâinile încătușate și strălucirea metalului părea mai rece în reflexia cenușie a luminii apusului. Se așeză în fața anchetatorului, pe scaunul pus la distanță de biroul negru, plin de hârtii și scrum de țigară.
Gardianul care îl adusese până acolo se retrase închizând ușa și prizonierul simți liniștea de jur-împrejurul pereților afumați și murdari. Țigara personajului din spatele biroului lăsa să se ridice un nor gros de fum. Prizonierul îl privi, înălțându-se în inele spiralate, spre un cer ascuns, drept, netulburat de nici o adiere de aer. Putea imagina o sumedenie de lucruri în mintea lui, dar alese pentru ședința asta neobișnuită să spună numai da. La toate întrebările viitoare, chiar și la acelea care ar fi așteptat în mod logic un sigur și singur nu. Va face întocmai, iar ei nu-i vor putea face nimic. Simți, dincolo de mâinile încătușate, libertatea lui interioară, întărindu-l. Nu se mai putea teme de nimic, îl încercaseră toate temerile și locul acela sinistru avea pentru el menirea de a-l face posesorul puterii propriilor frici. Le învinsese, așa cum îl va învinge prin da-urile spuse astăzi și pe procurorul sau anchetatorul pe care îl privea drept în față, cum stătea așezat dincolo de biroul negru și învechit.
În mod straniu, anchetatorul îi întinse fără o vorbă pachetul de țigări proaste, fără filtru. Cu amândouă mâinile unite în cătușe, apucă țigara și primi flacăra brichetei. Sorbi fumul cu sete și se înecă. Celălalt începu să vorbească. Omul nici nu îi auzea întrebările. Erau aceleași de fiecare dată, rostite doar cu alte propoziții. Vocea celui dinainte i se părea dogită și aspră. Nu-l cunoștea, era un anchetator nou, dar așa era obiceiul acolo. Uniforma lui întunecată duhnea a tutun și sudoare veche. Figura îi era rece și palidă. Nici un mușchi nu i se clintea pe chip, printre ridurile săpate adânc. Erau cam de aceeași vârstă și prizonierul rosti brusc primul lui da.
Celălalt tresări. Nu se așteptase la asta și fumul țigării lui tremură pentru o clipă. Prizonierul înțelese surpriza. Dar nu primi cu bucurie lumina albă a lămpii ațintită deodată de celălalt pe fața lui. La început îl orbi, dar mai apoi întrezări doar pata de umbră rămasă din ființa celuilalt în spatele luminii. Știa că celălalt va vorbi în continuare și planul lui cu rostitul da-urilor avusese efect. Rosti încă un da, neîntrebat, sau întrebat fără a fi auzit întrebarea. Aștepta ca de pe biroul negru să i se întindă obișnuita hârtie pe care să o semneze. În loc de asta, i se întinse scrumiera pentru restul țigării lui. O stinse cu mâinile împreunate în metalul cu inele. Umbra din spatele luminii căpătase dintr-o dată un glas mai mic. Poate era efectul surprizei. Nici nu mai părea la fel de mare și omul se gândi că în lumina albă a becului poate să aibă loc o trecere spre alte stări, ca de la un capăt al luminii către celălalt. Așa simțea el lumina, călăuză din întuneric spre alte căi, iar cel aflat în spatele lămpii habar nu avea ce poartă îi deschisese în felul acesta. Ar fi trebuit să se teamă de lampa aceea și de șocul ei, așa se gândiseră anchetatorii. Credeau că erau văzute astfel toate semnele arătate de chipul luminat. Nici o umbră de mărturie neadevărată nu trebuia să scape vânătorii lor obișnuite. Omul încătușat se simțea cum nu se poate mai liber în conul abajurului care înconjura becul și, dacă și-ar fi văzut umbra din spate, s-ar fi minunat de cât de mare părea. Cealaltă umbră continua să dispară și, pe măsură ce dispărea, și vocea i se auzea din ce în ce mai încet. 
Fereastra cenușie împrăștia doar întuneric și prizonierul știu că venise noaptea. Fără să se gândească la timpul scurs în camera pe jumătate luminată și întunecată în cealaltă jumătate, mai rosti încă o dată un da.  Celălalt păru că tace, dar omul din lumină nu îi mai zărea nici măcar umbra. Ceva straniu se întâmpla în universul celor patru pereți ai camerei și prizonierul se ridică în picioare. De dincolo de birou se simțea doar fumul țigării care continua să urce netulburat spre tavan. O rumoare ca de albine se auzea foarte încet dinspre birou. Auzul prizonierului, încordat, pricepu întrebări care deveniseră șoapte. Înaintă un pas, ieșind de sub conul de lumină cu jumătate de trup. Peretele din fața biroului îi arăta umbra mărită și mișcarea foarte lină spre birou. Lumina lămpii rămase liberă și în clipa aceea prizonierul simți cătușele alunecându-i singure de pe încheieturile mâinilor. 
Privi dincolo de birou, dar nu mai văzu pe nimeni. Apucă lampa și o întoarse cu fața spre scaunul gol al anchetatorului. Liniștea deveni deplină și omul privi sub birou, dar nu-l găsi pe celălalt nici acolo. Se uită atent spre zidurile afumate și îngălbenite, căutând o ușă pe care nu o văzuse. Era numai ușa pe care fusese adus, atât de închisă încât liniștea ar fi lăsat să se audă un zgomot cât de mic dacă ar fi fost deschisă. Privi hârtiile împrăștiate pe biroul negru, în dezordine. Ar fi citit toate cele notate cu semne de creion și cerneală pe ele, dar își auzi glasul rostind încă o dată, tare, un da. Zâmbi apoi, ca și cum ar fi înțeles ce se putuse petrece. Pe una din hârtiile biroului, printre resturile cenușii de scrum, aproape imperceptibil, un punct viu se străduia să ajungă la marginea neagră a biroului, evadând cu teamă din albeața hârtiei. Sub lumina puternică a becului alb, semăna cu un purice care nu putea sări, ci își trăgea cu greu picioarele după el. Lăsa în urma lui pe hârtie o linie neagră, alcătuind un scris al unei alte limbi. Prizonierul privi cu atenție, păstrându-și zâmbetul tăcut. Libertatea dobândită a mâinilor lui putea strivi vietatea aceea înfricoșată cu un singur deget. Dar omul rosti, cu o adâncă respirație, numai încă un da, al cărui suflu făcu gângania să dispară în universul de necuprins al încăperii. 
Omul stinse lampa de pe birou. Fereastra cenușie lăsa să intre lumina încă plăpândă a zilei care se năștea. Prizonierul se îndreptă încet spre fereastră și o deschise. Cremona de metal se lăsă rotită cu greu, de mult timp nu mai fusese folosit. O adiere proaspătă de aer pătrunse în încăpere, odată cu foșnetul vântului prin stejarii de afară. 
Da, spuse iar omul, parcă pentru întâia oară. Știa că afirmația rostită făcea cu putință trecerea tuturor spre alte tărâmuri ale cosmosului.  
Prizonierul își privi mâinile descătușate. Le așeză una lângă alta peste hârtiile de pe biroul negru și așteptă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu